Incerci sa scapi..
incerci sa te detasezi definitiv de teluric si sa plutesti in infinitatea visurilor tale. Dar panza tesuta imprejurul tau este mult prea puternica. Unica sa menire este pastrarea ta cu picioarele pe pamantul morbid iar incercarea de a te elibera creaza un efect de constrangere. Si realizezi ca e prea tarziu, realizezi ca aripile ti-au fost taiate mult prea devreme iar dorinta de a levita incepe sa paleasca. In jurul tau tau vezi persoanele resemnate, prinse in propria tesatura, persoane care au uitat cum e sa spere, carora le e frica sa viseze. Si te cuprinde un sentiment de teama. Teama de a deveni ceva ce nu esti, teama de a iti pierde sufletul si de a ramane delimitat de o granita materiala. Simti cum prin firele panzei ti se scurge treptat viata dar realizezi ca esti prea obosit sa te mai zbati. Epuizat de lupta contra unei societati bazate pe realismul obiectiv, sufletul tau devine banal, si doar speranta unui nou vis ii mai poate reda splendoarea nativa. Splendoare care nu o mai intrezaresti la cei din jur. Dar tu nu esti ca ei, tu nu esti ca restul. Tu nu cunosti resemnarea continuand sa speri intr-o eliberare din celula meschina care iti ingradeste visul. Panza celulei chiar daca a fost tesuta cu migala, forjata cu scopul de a te supune unei realitati anoste incepe sa cedeze sub greutatea visurilor tale. Increderea in puterea ta de a depasi orice limita materiala o face sa dispara. Incepi sa speri, sa crezi in atingerea oricarui ideal, si incepi sa calatoresti printr-un infinit de sentimente eterne.
Scapi...
